de Eugen Crai, Director executiv, Roma Education Fund, România

În 2005, guvernele din Europa Centrală şi de Est au proclamat Decada de Incluziune a Romilor şi s-au angajat să „elimine discriminarea şi să reducă disparităţile dintre populaţia romă şi restul societăţii.” Pe ultima sută de metri a Decadei care se va încheia în 2015, eforturile de remediere a inegalităţilor istorice în domenii cheie, precum educaţie, egalitatea de gen pentru băieți și fete şi sănătate, au obţinut rezultate modeste. Copiii de etnie romă beneficiază în continuare de un nivel extrem de scăzut de vaccinare, ceea ce atrage consecinţe teribile. Când Bulgaria s-a confruntat cu o epidemie de pojar în 2009, 90% din totalul cazurilor au apărut în comunităţile rome.

România, în care trăiesc peste jumătate de milion de romi potrivit celor mai recente date oficiale (alte estimări vorbesc chiar de 2,8 milioane), ilustrează dificultăţile şi oportunităţile ce însoţesc eforturile de eliminare a disparităţilor şi de promovare a incluziunii. În 2001, Guvernul a adoptat o strategie naţională de îmbunătăţire a situaţiei romilor din întreaga ţară. După zece ani, doar 13% dintre administraţiile locale au inclus măsuri specifice pentru romi în planurile locale de dezvoltare. Progresele din domeniul incluziunii sociale au fost lente încă de la început, fiind ulterior îngreunate de criza economică globală ce a afectat regiunea în 2008. Multe municipalităţi au tăiat cheltuielile sociale în ciuda şomajului care se află în creştere.

În România, sărăcia afectează comunităţile rome atât în mediul urban, cât şi în cel rural; populaţia cea mai săracă trăieşte cu precădere în oraşele medii şi satele mai mari. Ceea ce se distinge în mediul urban – aici, dar şi în întreaga regiune – este separarea romilor de restul populaţiei urbane, romii trăind în adevărate ‘ghetouri’. ‘Ghetoizarea’ reprezintă o evidentă manifestare fizică a excluderii. Acest fenomen a apărut la mijlocul lui 1800, când s-au adoptat legi prin care romii au fost eliberaţi după secole de sclavie. În lipsa unor politici de promovare şi de facilitare a integrării, romii liberi s-au stabilit la marginea centrelor urbane – practic, pe pământul nimănui. În activitatea mea, am văzut cum comunităţile rome au continuat să fie excluse din planurile de dezvoltare ale oraşelor care s-au extins şi le-au cuprins cartierele. Comunităţile rome rămân izolate, iar multe din ele nu sunt conectate la utilităţile publice. Absenţa unor locuinţe permanente, însoţită de lipsa certificatelor de naştere sau a actelor de identitate, poate limita simţitor accesul la asistenţă medicală, educaţie şi locuri de muncă. Evacuările au loc frecvent fără niciun preaviz, accentuând această segregare.

Cum este viaţa unui copil dintr-un ghetou bucureştean? Să luăm cazul lui Laurenţiu, în vârstă de 16 ani, din cartierul Ferentari, recunoscut pentru populaţia sa numeroasa de etnie romă, pentru clădirile sale părăsite, sărăcia sa şi numărul mare de copii neşcolarizaţi. După moartea tatălui lui Laurenţiu, mama sa l-a abandonat, iar el a fost dus la un centru de plasament. Acum locuieşte cu bunica sa de 70 de ani şi cu cei cinci fraţi ai săi, într-un apartament ce a fost debranşat de la apă şi gaz deoarece familia abia reuşea să îşi plătească facturile. Un copil ce creşte într-un spaţiu plin de igrasie, fără gaz pentru gătit sau apă pentru spălat, la doar câteva străzi distanţă de bulevardele comerciale fastuoase ale Bucureştiului – aceasta este cruda realitate a două lumi care se învecinează.

Sărăcia urbană este extrem de grea în cazul copiilor, care deţin un control redus asupra mediului în care trăiesc sau asupra prosperităţii. Multora le este imposibil să meargă la şcoală, iar cei care merg fac eforturi pentru a se descurca în ciuda sprijinului limitat. În ceea ce priveşte copiii romi din România, rata cuprinderii şcolare este extrem de scăzută la toate nivelurile de învăţământ, începând cu grădiniţa; mulţi sunt în mod nejustificat îndrumaţi spre educaţia specială. În 2005, doar 46% din populaţia romă în vârstă de minim 12 ani a frecventat şcoala timp de peste patru ani (faţă de 83% din populaţia generală), iar dintre ei doar 13% au avut parte cel puţin într-o oarecare măsură de învăţământ secundar (63% în rândul populaţiei generale).

Cei norocoşi descoperă organizaţii neguvernamentale care oferă consiliere, meditaţii, ajutor la teme şi un cadru în care copiii pot vorbi despre probleme, pot câştiga încredere în ei şi îşi pot îmbunătăţi rezultatele şcolare, adesea graţie pregătirilor pentru crucialul examen de capacitate, un pas important spre liceu sau şcoală profesională. Roma Education Fund este o organizaţie ce îşi desfăşoară activitatea pentru a aduce o schimbare în viaţa a 5.000 de copii şi tineri de etnie romă din România. Dar, ca Laurenţiu mai sunt mulţi alţii. Mai rămân atât de multe lucruri de făcut.

Eugen Crai este Directorul naţional al Roma Education Fund  din Bucureşti, România. Are un masterat în drept de la Universitatea McGill, Canada, fiind specializat pe legislaţia din domeniul drepturilor omului şi a combaterii discriminării, dar şi pe advocacy pentru drepturile minorităţilor şi pe politici educaţionale. Activitatea sa profesională vizează comunităţile rome – în ultimii 14 ani, a lucrat în cadrul primului proiect PHARE al Uniunii Europene de Îmbunătăţire a Situaţiei Romilor din România şi a deţinut funcţiile de Coordonator al Programului de Educaţie şi Specialist Politici Sociale în cadrul Reprezentanţei UNICEF în România.


Copyright poză: © UNICEF Romania